All Romanian Greek-Catholics in Canada now under the jurisdiction of the Romanian Catholic Eparchy of St. George the Martyr in Canton, Ohio

The Holy See announced on April 23, 2013, that it has extended the jurisdiction of the Romanian Catholic Eparchy of St. George the Martyr in Canton, Ohio, over all the Romanian Greek-Catholics residing in Canada. The announcement was made public on the feast of St. George the Martyr.

Previously, on June 28, 2010, Pope Benedict XVI entered the two existing Romanian Greek-Catholic parishes from Canada, one in Toronto and one in Montreal, under the jurisdiction of the Eparchy of St. George. The Holy Father granted this following a request made by His Beatitude Major Archbishop Lucian Cardinal Mureşan, the head of the Romanian Greek-Catholic Church. With this new extension, the Romanian Catholic Eparchy of St. George in Canton covers the entire territory of the United States and Canada.

“The larger jurisdiction allows us to open new missions, provide services such as marriages and directly serve our believers in Canada,” said Most Reverend John Michael Botean, bishop of the Romanian Catholic Eparchy in Canton. “I am thankful to the Congregation for the Eastern Churches, and especially to our Holy Father, Pope Francis, for the loving concern for the Romanian Greek-Catholic Church that this action manifests.”

The current extension of the jurisdiction of the Romanian Eparchy of St. George the Martyr was done following a petition by the Synod of the Romanian Greek Catholic Church and a consultation with the Roman Catholic bishops of Canada. With the Eparchy having been extended to include Canada, Bishop Botean becomes a member of the Canadian Conference of Catholic Bishops (CCCB) and will participate in its meetings and activities.

The Romanian Greek-Catholic Church is one of the Eastern Rite Churches in full communion with the Pope, which in 1948 was abolished by communists in Romania but continued to exist underground in Romania and in diaspora.

Pope John Paul II established an Apostolic Exarchate for the Romanian Greek-Catholics in US on December 4, 1982, in order to formally organize the Romanian Catholic parishes that had long existed in the US under many different Roman Catholic dioceses.

The Exarchate was elevated by Pope John Paul II to the rank of Eparchy (Diocese) on March 26, 1987, which took the name Romanian Eparchy of St. George the Martyr (Sancti Georgii Martyris Romanorum ) with its episcopal offices and chancery located in the city of Canton, Ohio.

Currently, the Romanian Catholic Eparchy of St. George in Canton is the only Diocese for the Romanian Greek-Catholics outside of Romania, and has 21 parishes and missions, as well as two monastic communities, in the United States and Canada.

Contact:

Rev. Cristian Terhes, Director of Communications
chris@rcdcanton.org
Telephone: 714-746-0623

###

[Christ is risen!] (Those on the old calendar can ignore the text in brackets.)

By now, most of you will have heard that the Romanian Eparchy of St. George now extends territorially to all of Canada. This announcement, made this morning by the Holy See, now settles the question we have had concerning the establishment of new missions in Canada.

As you know, some time ago the two missions currently in Canada (in Toronto and in Montréal) had already been put under the jurisdiction of our diocese. This was in response to a petition from our Synod and Major Archbishop, acting on behalf of a request initiated by those parishes themselves. Unfortunately, as a result there remained a question regarding whether or not this diocese could establish any other missions or provide other services (such as marriages) in Canada on its own, or would have to work through the Latin bishops, who still exercised jurisdiction over Romanian Greek-Catholics residing outside those parishes. Cardinal Lucian then forwarded another petition to the Holy See in order that this matter may be resolved, and today’s announcement is the result.

I am deeply grateful to the bishops of our Synod for considering this matter favorably, and to His Beatitude, Cardinal Lucian, for his pastoral solicitude in having the uncertainty resulting from the inclusion of Toronto and Montréal in our diocese removed. Above all, I am thankful to the Congregation for the Eastern Churches, and especially to our Holy Father, Pope Francis, for the loving concern for our Church that this action manifests.

While we have no current plans to establish a new mission, a possibility may exist in the Vancouver, British Columbia, area. I hope to look into that as soon as practicable. As you may know, other small Eastern dioceses based in the US also have jurisdiction in Canada, including the Armenian, Syro-Malabar, Syro-Malankara, and Syriac eparchies. Our eparchy has already been listed as existing in Canada on the website of the Canadian Conference of Catholic Bishops. We are still developing the structure we will need for our Church in Canada, through the leadership and activity of Reverend Father Michael Moisin of Boston, who is Dean of the Canadian Deanery.

I hope to pay a courtesy call to His Excellency, Archbishop Pedro López Quintana, Apostolic Nuncio to Canada, and to the bishops’ conference as soon as practicable.

May God bless and protect our Church and faithful in Canada and throughout the world, and make us all faithful witnesses of His mercy.

–

(Most Reverend) John Michael Botean

Bishop, Romanian Catholic Diocese of Canton

2013 Pastorala de Paști a Episcopului John Michael Botean

“Bucuraţi-vă pururea întru Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă! Blândeţea voastră să fie cunoscută de toţi oamenii. Domnul este aproape. Nu vă împovăraţi cu nici o grijă; ci întru toate, prin închinare şi rugăciune cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu. Şi pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, vă va păzi inimile şi gândurile în Iisus Hristos.” (Filipeni 4:4-7)

Iubiţi fraţi și iubite surori în Hristos,

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

În această zi de sărbătoare, cea mai mare şi mai binecuvântată dintre zile, Liturghia în sine ne-aduce aminte de ceea ce conduce la pace. În versetul introductiv al Irmosului Cântarii a 9-a din Slujba Utreniei a Sfintelor Paşti (Canonul Învierii Domnului Iisus Hristos) des repetat în locul cântării “Cuvine-se cu adevărat” în Sfânta Liturghie, îl vom vedea pe Arhanghelul Gabriel care îi vesteşte Maicii Domnului învierea lui Hristos:

Îngerul a strigat Celei pline de dar: “Curată Fecioară, bucură-te şi iarăşi zic bucură-te, că Fiul Tău a înviat a treia zi din mormânt, și pe morți i-a ridicat.” Popoare, veseliți-vă!

Măiestria retorică desăvârşită a autorului acestui poem liturgic uneşte cele două mari Taine aducătoare de bucurie în sufletele noastre : Întruparea lui Hristos şi învierea Sa din morţi. În acelaşi timp, repetarea salutului îngerului “χαίρετε” care poate fi tradus “bucură-te”, aminteşte de îndemnul Sfântului Pavel din Epistola sa către Filipeni, aşa cum reiese din citatul de mai sus.  El îi indeamnă pe credincioşi să fie blânzi şi îngăduitori, să îşi amintească că Domnul este aproape, să înceteze să se îngrijoreze şi în schimb, prin rugaciune, să îi vorbească lui Dumnezeu despre toate nevoile lor. În acest fel, pacea inefabilă a lui Dumnezeu se va revărsa peste noi şi ne “va păzi inimile şi gândurile în Hristos Iisus.”

Anxietatea pare a fi marea problema a epocii noastre, atât la nivel individual cât și colectiv. Se fac averi din vânzarea de medicamente şi furnizarea de terapii pentru a ajuta oamenii să-şi depăşească temerile, neliniştile, fobiile şi nevrozele, şi acest lucru face ca societăţile din întreaga lume să crească în violenţa pentru că tot mai multe persoane şi grupări apelează la arme pentru a se “apăra”, de obicei împotriva persoanelor sau grupărilor care sunt, în mod rezonabil sau nu, identificate cu ameninţări asupra propriului interes şi, prin urmare, sunt tratate ca ţapi ispăşitori pentru a înlătura aşa-zisa stare generală de rău a societăţii colective.

În Filocalia, Cuviosul Isichie Sinaitul, în lucrarea sa ”Scurt cuvânt de folos sufletului şi mântuitor despre trezire şi virtute” (tradus şi in limba româna de D. Stăniloae, F 4, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1948), prezintă învăţătura clasică a Sfinţilor Părinţi pentru paza inimii şi minţii ca pe o disciplină spirituală : trebuie să veghem neîncetat asupra gândurilor noastre pentru a împiedica răul să patrundă în minţile şi inimile noastre, deoarece toate aceste gânduri ne pot duce la păcat şi ne pot separa astfel de Dumnezeu. Cu toate acestea, în pasajul citat mai sus din Epistola lui Pavel către Filipeni, Sf. Pavel pare să ne spună contrariul: fiţi blânzi şi lăsaţi grijile voastre în seama Domnului, iar Dumnezeu Însuşi vă va păzi minţile și inimile.

În realitate, Sf. Isichie şi Sf. Pavel spun acelaşi lucru. Uităm că Domnul este aproape, că Dumnezeu este cu noi, că prin Iisus Hristos moartea a fost învinsă și răul detronat, și tocmai această uitare permite neliniştii şi anxietăţii să pătrundă în minţile şi inimile noastre şi să ne conducă la violenţă. Amintindu-ne de cât de aproape Dumnezeu este de noi şi de iertarea Lui pe care am primit-o prin intermediul Crucii, întărindu-ne credinţa şi încrederea în Domnul în orice împrejurare a vieţii noastre, purtând pe ale noastre buze numele lui Iisus – toate acestea sunt lucrurile cu ajutorul cărora putem învinge anxietatea şi care ne conduc la pace şi îi permit lui Dumnezeu Însuşi să fie păzitorul inimilor noastre.

Dacă epoca noastră este o epocă dominată de anxietate, acest lucru se datorează în primul rând faptului că trăim într-o epocă în care Iisus Hristos nu e nici cunoscut şi nici crezut. E adevărat că se vorbeşte despre el în paginile a zeci de cărţi, pe parcursul a nenumărate ore de emisiuni televizate sau de programe radio, dar practic despre cum a trăit şi a murit Iisus şi despre învățăturile Sale despre viaţă şi moarte se ştie mai puţin, fapt care duce la un impact neglijabil asupra evenimentelor mondiale. Deoarece creștinii susțin că ei cred în el, însă nu cred în tot cel ce spune, și nici nu-i cred cuvântul, Hristosul cel viu a devenit invisibil lumii. Deoarece creştinii continuă să se limiteze în a fi păzitorii propriilor lor existenţe în loc să devină prelungirea în timp şi spaţiu a trupului Celui Răstignit, Dumnezeu care îşi doreşte să-i protejeze a devenit necunoscut pentru restul omenirii, care în consecinţă continuă să caute un salvator şi un eliberator.

“Dar cum vor chema pe Acela în care n’au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n’au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor?” Romani 10:14

Cei trecuţi de o anumită vârstă, care au copilărit şi au crescut, aşa cum am făcut-o eu, în Northeast Ohio, îşi amintesc cu plăcere de spiriduşul cu urechi ascuţite numit Barnaby. El a fost “Mister Rogers” al generaţiei noastre, fiind mai presus de toate un personaj pozitiv, care a rămas în amintirea copiilor care îl urmăreau cu drag : “Dacă cineva întreabă, transmite-le salutări de la Barnaby. Și spune-le că eu cred că tu ești cea mai bună persoană din lume”. La fel ca “Mister Rogers”, Barnaby a creat, în cadrul unui program TV, un “loc sigur”, în care, copiii erau încurajaţi să devină mai buni. Spre deosebire de “Mister Rogers”, totuşi, Barnaby a fost doar un program comercial. Acest lucru a însemnat că, în afară de partea sa  educaţională de a încuraja copiii să devină persoane mai bune, el a avut rolul de a vinde anumite produse. Un produs care a rămas adânc impregnat în memoria mea, printre alte  lucruri pe care Barnaby le colporta, a fost  un hot-dog extrem de scump, denumit Kahn’s. Barnaby ne spunea că acesta era “crenvurştul pe care toată lumea îl aşteptase”.

Mama nu ne cumpărase niciodată Kahn’s, care era un pic mai greu de găsit în Canton decât în Cleveland, şi mult mai scump decât hot-dog-ul nostru local, Sugardale. Cu toate acestea, odată am zărit Kahn’s într-un magazin alimentar şi ne-am năpustit asupra mamei, aşa cum fac copiii în anumite împrejurări, într-un mod sâcâitor şi deranjant, cerându-i să ne cumpere şi nouă pentru că Barnaby a zis că sunt cei mai grozavi. Aşa că mama a fost nevoită să ne cumpere, şi noi i-am mâncat pe dată.

Am fost dezamăgit. Nu am putut înţelege de ce s-a făcut atâta tam-tam în jurul unui hot-dog. Să fi fost acesta ceea ce lumea cu adevărat aştepta – un hot-dog? Acel episod, împreună cu nenumăratele jucării care s-au stricat sau au încetat să îmi capteze interesul, m-au învăţat în cele din urmă sa devin un pic mai sceptic, ca un adult, la vorbele celor din jur, mai ales când ceea ce mi se spunea promitea să fie răspunsul îndelung aşteptat la una din problemele de extremă importanţă. Orice soluţie care îmi era prezentată urma sa mă dezamăgească, mai devreme sau mai târziu. De asemenea, am învăţat cu timpul că, în ciuda a ceea ce Barnaby ar fi putut să îmi spună, cu siguranţă nu eram cea mai bună persoană din lume. Indiferent cât de mult m-am străduit, am constatat că şi eu, la rândul meu, am continuat să dezamăgesc – pe alţi oameni, pe Dumnezeu şi chiar pe mine însumi.

Şi încă totuşi lumea aşteaptă – ce? Un alt crenvurşt? Un alt produs de curăţat sau medicament miraculos? O altă tehnologie? O altă ideologie politică sau teorie economică? Un alt lider politic sau un afacerist devenit peste noapte miliardar?

Un alt mesia?

Viaţa este plină de probleme de tot felul. Problemele, fie ele mari sau mici, sunt o permanentă preocupare a minţilor noastre. Găsirea unor soluţii adecvate tinde să ne consume tot timpul, mintea şi banii.

De asemenea, lumea nu a dus niciodată lipsă de oameni care fac tot felul de promisiuni în legătură cu lucrurile pe care ei doresc ca noi să le cumpăram, sau în care să credem, pentru a rezolva toate aceste probleme. Comunismul urma să fie salvarea clasei muncitoare şi rezultatul final al proceselor naturale ale dezvoltării istorice (materialismul dialectic), culminând într-o utopie pentru toţi. Capitalismul urma să declanşeze fluxul bogaţiei la nivel global, şi acest flux urma la rândul lui să “ridice toate bărcile”, în timp ce bogăţia creată ar fi, prin procesele naturale ale dezvoltării istorice, “mâna invizibilă a pieţei”. Capitalismul a venit la rândul său cu toate tehnologiile şi produsele sale, în scopul rezolvării problemelor noastre şi a culminat, la rândul său,  într-o utopie pentru toţi.

Pentru Aristotel era ceva normal ca unii oameni să fie stăpânii altor persoane, precum şi alte persoane să aibă nevoie, prin natura lor, să fie în stăpânirea şi îngrijirea altora, aşa cum ai avea grijă de un animal de companie sau de o grădină. Aceasta era legea normală a firii. Pentru împăraţii bizantini, autocraţia lor evlavioasă reflecta stăpânirea lui Dumnezeu şi neprihănirea, şi le aducea fericirea și Împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ. Pentru împăraţii chinezi, legea lor reflecta ordinea universului, şi, astfel, aducea fericirea şi Ordinea Divină pentru cei bogaţi şi săraci deopotrivă. În Europa, sistemul feudal garantează o viaţă mai bună pentru cei care au sânge “mai nobil”, iar celorlalţi, iobagilor ascultători, Biserica le garantează viaţă veşnică. Titanilor industriali și post industriali ai zilelor noastre, regilor și “stăpânilor universului”, natura le-a oferit unora ca acestora posibilitatea de a fi “producători”, pe când noi ceilalți așa-ziși moral inferiori, suntem catalogați ca “paraziți.” (A se vedea Aristotel, mai sus).

Toate aceste exemple sunt menite să ilustreze faptul că “lumea”, în sens biblic, este complet incapabilă să ne ofere promisiunile sale utopice și, în schimb, tinde spre distrugerea persoanei umane, care e văzută diferit de cum Dumnezeu vede persoana, şi anume ca pe ceva de o valoare infinită, creată după chipul şi asemănarea Lui, ci mai degrabă în categorii de rege şi supus, stăpân şi sclav, proprietar şi înrobit, producător şi consumator, întreprinzător şi beneficiar. Aceasta este lumea care, indiferent de sistemele sale politice, culturale, economice, se totalizează. Cu alte cuvinte, toate instituțiile umane tind spre totalitarism, fie de stat, sau de cultură, sau de întreprindere. Nici una dintre acestea nu poate să-i asigure omului mântuirea şi nici protecţie totală împotriva morţii.

Şi iată cum, în ziua de azi, noi, oamenii, trăim într-o lume care, din nou în sens biblic, este sub stăpânirea Celui Viclean și ca urmare este supusă descompunerii, dorindu-ne mereu un mântuitor, un Mesia care să ne elibereze de supunere și să ne convingă, o dată pentru totdeauna că existența noastră nu este “o poveste spusă de către un idiot, plină de vorbe goale și mânie, fără vreun sens” (William Shakespeare, Macbeth, actul V, scena V).

Cu acest gând, când era Pontif, Papa Benedict XVI a proclamat acest an pe care îl trăim ca fiind “Anul Credinței”. În acest motu proprio făcând cunoscută proclamația sa, Porta Fidei (Poarta Credinței), Papa de atunci spunea:

Ajungând de acum la capătul vieţii sale, apostolul Paul îi cere discipolului Timotei să “caute credinţa” (cf. 2Tim 2,22) cu aceeaşi statornicie ca atunci când era tânăr (cf. 2Tim 3,15). Să simţim această invitaţie adresată fiecăruia dintre noi, pentru ca nimeni să nu devină leneş în credinţă. Ea este însoţitoare de viaţă care permite să percepem cu privire mereu nouă minunăţiile pe care Dumnezeu le săvârşeşte pentru noi. Concentrată să perceapă semnele timpurilor în ziua de azi a istoriei, credinţa angajează pe fiecare dintre noi să devină semn viu al prezenţei Celui Înviat în lume. De ceea ce lumea astăzi are nevoie în mod deosebit este mărturia credibilă a celor care, luminaţi în minte şi în inimă de Cuvântul Domnului, sunt capabili să deschidă inima şi mintea multora la dorinţa de Dumnezeu şi de viaţă adevărată, aceea care nu are sfârşit.

“Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie preamărit” (2Tes 3,1): fie ca acest An al credinţei să facă tot mai trainic raportul cu Hristos Domnul pentru că numai în el este certitudinea pentru a privi la viitor şi garanţia unei iubiri autentice şi durabile (Porta Fidei, 15),

Documentul Papei Benedict este bine denumit, deoarece credinţa este adevărata  poartă prin care fiinţele umane intră întru viaţa, în toată plinătatea lui Dumnezeu. Prin aceasta, fiinţele umane sunt în stare să spună, chiar să strige, “Credo! Eu cred!” ele sunt în stare să se ridice deasupra stricăciunii şi a morţii într-o lume al carei stăpânitor, Satana, i-a consemnat.

“Pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (2 Corinteni 5:7)

Actul credinţei este diferit de orice altă experienţă umană. Este deosebit, dar într-un fel conectat la actul simţirii prin care percepem lumea din jurul nostru.  Este o “vedere” a ceea ce este de nevăzut, căci credinţa totuşi începe prin simţuri, prin auzirea mărturiei celuilalt care a auzit cuvântul lui Dumnezeu. Cum ne aminteşte Sf. Pavel, “Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit?” şi “Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10:14,17).

În mod similar, ca o facultate umană, credinţa este deosebită, dar într-un fel conectată cu actul raţiunii, prin care înţelegem lumea din jurul nostru. Este o “înţelegere” care este dincolo de orice înţelegere. Doar pentru că ceva este dincolo de înţelegere nu-l face neaparat iraţional. Întocmai ca muzica sau arta, credinţa nu este opusă intelectului uman, ci mai degrabă foloseşte această facultate pentru a înţelege şi a experimenta mai bine scopul său.

Iar credinţa, într-adevăr, are nevoie de un scop. Când cineva exclamă “eu cred”, acela se angajează pe un drum al rezistenţei la înrobire din partea lumii, dar este doar primul pas. Pentru creştini, la fel ca şi pentru alții, credinţa are nevoie să meargă dincolo de postura de simplă deschidere spre adevar pe care credinţa o implică. Nu este doar o atitudine sau o poziţie filozofică; credinţa are un scop; are un conţinut. Este întotdeauna o “credinţă în” ceva sau cineva: un singur Dumnezeu în cazul Creştinismului, Iudaismului sau Islamului, credinţa în mai mulţi zei în cazul Hinduismului sau în cazul altor religii, credinţa în cele Patru Nobile Adevăruri ale Budismului, într-o metodă ştiinţifică, în “spiritul uman”, în democraţie, şi aşa mai departe.

Simbolul Creştin al Credinţei, cunoscut printre altele sub numele de “Crezul de la Niceea”, este o sumarizare a credinţei Creştine în ceva. Este mult dincolo de o colecţie de propuneri intelectuale; este un act de venerare, care a făcut ca ceva care era desemnat iniţial să fie un document întocmit pentru rezolvarea unei dispute să devină un text liturgic fundamental.

 “Cred într-unul Dumnezeu…” de departe acest credo nu este foarte diferit de celelalte două afirmaţii de credinţă a monoteismului, de evreiescul shema (“Ascultă: O Israel: Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este unul”, (sau “domnul singur”), sau de Islamicul shahada sau “mărturie”: “nu este un alt dumnezeu decât Dumnezeul”.  Pentru toate aceste trei mari religii, al doilea pas după “eu cred” este “într-unul Dumnezeu”. Este credinţa în: un singur Dumnezeu, credinţa în unicitatea şi singularitatea lui Dumnezeu.

Dar cu siguranţă Crezul creştin merge cu un pas mai departe: “şi într-unul Domn Iisus Hristos…” Parte din conţinutul credinţei Creştine este că omul Iisus este de asemenea Mesia, Domnul, unul-născut Fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat. Acest al treilea pas aşează Creştinismul aparte de celelalte religii, incluzând religiile monoteiste, pentru că acest pas afirmă că Cel pe care lumea îl astepta încă de la început, a venit într-adevăr. Părinţii lui l-au numit Iisus. El a fost părtaş la realitatea noastră, și-a făcut loc în istoria noastră, a instaurat legea sa împotriva domniilor şi stăpâniilor acestei lumi, “şi împărăţia sa nu va avea sfârşit”.

Totul este despre acest Iisus: în primul rând, pentru că El este, apoi pentru Cine este, şi probabil cel mai important, pentru ceea ce a făcut El pentru noi: a înviat din morţi, şi prin învierea sa, a înviat fiecare fiinţă umană. Credinţa Creştină, aşadar, nu este doar credinţa în, dar este, de asemenea, şi credinţa că. Al patrulea pas este de a afirma că Iisus Mesia, înviat din morţi, ne-a arătat scopul şi planul lui Dumnezeu pentru fiecare din noi individual, şi pentru întreaga umanitate.

 “Ceea ce s-a făcut prin El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor,” (Ioan 1:3-4)

Evanghelia din Sfânta Liturghie de astăzi ne ajută să ne concentrăm asupra semnificaţiei aceastei mari sărbători. “Viaţa”, cum este prezentată în Evanghelia după Ioan, nu este ceea ce înțelegem când vorbim despre supravieţuire şi despre lucrurile necesare supravieţuirii: alimente, îmbrăcăminte, adăpost, protecţie, etc. Când cântăm măreţul nostru imn pascal, “Hristos a înviat”, vedem că Iisus “dăruieşte viaţa” nu supravieţuirea “celor din morminte”. Cei din morminte, pentru ochii noştri, sunt morţi! Sunt numai ochii credinţei care ne permit să vedem viaţa care este în morminte, prin Hristos.

Este despre viaţă, nu despre supravieţuire, ceea ce ne învață Iisus în Predica de pe Munte (Matei 5-7), în special în pasajul în care ne spune să nu ne îngrijorăm de ce vom mânca, ce vom bea, sau ce vom purta, în pasajul în care suntem indemnaţi să-i oferim ceva unei persoane care ne cere, fără să aşteptăm să primim nimic în schimb, în pasajul despre iubirea propriilor duşmani şi a iertării celor care ne greşesc. Este viaţa, viaţa reală, viaţa adevărată, viaţa pe care numai Dumnezeu ne-o poate dărui, cea care ne permite să trăim în bucurie şi să ne bucurăm de “pacea care depăşeşte orice înţelegere”. Nimic nu o poate înlocui, şi poate fi trăită numai prin credinţă.

Oricum, lumea nu este interesată în a dărui, sau în a ierta, sau de bucurie, sau de pace.  Este interesata de supravieţuire, este interesată să mai agonisească un dolar, este interesată de confort, comoditate, ‘securitate’, şi deasupra tuturor vrea să se asigure că eşti legat de aceleaşi interese, pentru că astfel lumea te a prins. Astfel devii sclavul ei, încurcat în aceleaşi inutilităti prin care lumea însăsi s-a abandonat încă de la Cădere (Romani 8:20).

Dar voi, iubiti fraţi şi iubite surori, “toţi care aţi fost botezaţi în Hristos, v-aţi îmbrăcat în Hristos” (Gal 3:27). Moartea a murit pentru voi, iar voi aţi murit lumii, pentru că aţi fost ridicaţi la viaţă prin Iisus Hristos (Romani 6:3-6). Voi nu mai sunteţi robi, dar fii şi fiice ale Celui Preaînalt: “Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu ne-a trimis în inima Spiritul Fiului Său care strigă: în care ne spune să nu ne îngrijorăm de ‘Ava’, adică: ‘Tată!’. Aşa că nu mai eşti rob, ci fiu; şi, dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor prin Dumnezeu.” (Gal 4:6-7)

Iar voi, copii ai lui Dumnezeu, aveţi de ales să ţineţi ochii larg deschişi. Puteţi alege de asemenea din când în când să vă închideţi ochii credinţei. Precum un copil înspăimântat, puteţi alege să nu vedeţi lumina care străluceşte în întuneric, pe care întunericul nu o poate cuprinde (Ioan 1:5). Comoditatea robiei poate uneori părea mult mai atractivă decât chemarea către libertate, iar confortul este mult mai la îndemâna simţurilor noastre decât Crucea. Am putea fi tenţati să spunem că Aristotel avea dreptate; libertatea adevărată este grea, prea grea pentru unii dintre noi care suntem meniţi să fim robi.

Dar acesta este un păcat care se ţine de noi (Evrei 12:1), şi ne împiedică să ne atingem scopul de a progresa în viaţă. Dumnezeu, oricum, ştie exact ce să facă cu păcatul: îl iartă, îl invinge şi îl spală în sângele lui Iisus. Este important să ne amintim aceste cuvinte de încurajare ale noului nostru Sfânt Părinte, Papa Francisc:

Nu este uşor să ne încredinţăm milostivirii lui Dumnezeu, pentru că acesta este un abis incomprehensibil. Dar trebuie să o facem!

“Oh, părinte, dacă dumneavoastră aţi cunoaşte viaţa mea, nu mi-aţi vorbi aşa!” “De ce? Ce ai făcut?” “Oh, am făcut nişte grozăvii!” “Nici o problemă! Du-te la Iisus: Lui îi place dacă îi povesteşti aceste lucruri!” El iartă; El are capacitatea specială de a ierta. Iartă, te sărută, te îmbrăţişează şi îţi spune doar: “Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuieşti” (Ioan 8,11). Îţi dă doar acest sfat. După o lună, suntem în aceeaşi situaţie… Să ne întoarcem la Domnul! Domnul nu încetează niciodată să ierte: niciodată! Noi suntem cei care încetăm să îi cerem iertare. Să cerem harul de a nu înceta să cerem iertare, pentru că El niciodată nu încetează să ierte. (Papa Francisc, Predică la Biserica Sf. Ana, Vatican, 17 Martie 2013)

“Eu sunt Învierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă moare, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” (Ioan 11:25)

Când Iisus a mers la mormântul lui Lazăr, Marta l-a mustrat, “Doamne, dacă ai fi fost aici fratele meu n-ar fi murit!” (Ioan11:21). Ea căuta o vindecare, dorea supravieţuirea lui Lazăr, la fel ca şi sora ei Maria. Erau dezamăgite: Iisus nu a venit la timp, Lazăr murise şi zăcea în mormânt de câteva zile. Dar de data aceasta Iisus avea în minte altceva decât vindecarea. Întorcându-se spre Marta, nu numai că se numeşte pe sine “învierea[+jmb1]  şi viaţa” (Marta –cum ne amintim, deja credea în învierea de apoi-v.24), dar o întreabă dacă ea crede ceea ce-i spune El. Răspunsul Martei este revelator: “Da, Doamne”, i-a zis ea, “am ajuns să cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care vine în lume.” (Ioan 11:27)

 “Am ajuns să cred!” Acest credo exprimat de Marta a fost cel care a dezlănţuit puterea învierii pentru fratele ei Lazăr. Textul original grecesc şi traducerea în Engleză dată aici, dă de înţeles că ea nu a ajuns pe loc la credinţa în Iisus, dar s-a gândit la aceste lucruri şi a ajuns la o concluzie despre cine este Iisus. E de reţinut că ea nu spune că a ajuns să creadă că El este învierea şi viaţa, ci că el este Mesia, Unsul lui Dumnezeu, “care vine în lume”, Cel aşteptat tocmai de la facerea lumii. Tot ceea ce a sperat ea, de fapt tot ceea ce umanitatea a sperat şi-a găsit împlinirea în Iisus Hristos, care este învierea şi viaţa. Cu alte cuvinte, Iisus nu a venit numai să aducă viaţa; El este viaţa însăşi.

Marta întrupeză pentru toţi creştinii al cincilea pas al credinţei: dincolo de faptul istoric al învierii lui Iisus din morţi, El este învierea şi viaţa însăşi pentru cei ce cred şi care astfel “nu vor muri în veci”, (Ioan 11:26). După primul pas, când strigăm “Eu cred”, şi al doilea pas “într-unul Dumnezeu,” şi după al treilea pas “şi într-unul Domn, Iisus Hristos,” şi al patrulea pas “şi în cea de-a treia zi a înviat din morţi”, ajungem la al cincilea pas, precum Marta: întâlnirea noastră personală cu Iisus însuşi, învierea şi viaţa, Cel pe care lumea-L aştepta să o salveze de ea însăşi şi de Stăpânii ei gemeni, răul şi moartea.

Cu câtă bucurie, apoi, îl vom întâmpina pe Domnul! Căci cu adevărat L-am întâlnit;  L-am cunoscut şi ne-am îmbrăcat in El, am murit cu El şi am înviat cu El prin Botez, şi cu Spiritul Său Sfânt în Mirungere ne-a fost încredinţat un avans, o promisiune pentru viaţa noastră viitoare care nu are limite. Cu ce bucurie Îl vom primi noi în Sfânta Euharistie! Cu ce consolare vom accepta iertarea Sa Divină în taina Spovedaniei!

Ce fericire pentru noi, că iubirea noastră umană să fie încoronată de iubirea pe care însuşi Hristos o are pentru mireasa sa, Biserica, în sacramentul Căsătoriei! Ce mângâiere să fim hrăniţi de Cuvântul lui Dumnezeu şi îndrumaţi înspre împlinirea destinului nostru prin taina Sfintei Hirotoniri! Ce pace ar putea avea sufletele noastre alinate şi trupurile noastre vindecate prin taina milostivirii din Sfântul Maslu! Ce har minunat este să ştim, chiar şi când vom fii întinşi întru odihnă la sfârşitul acestei osteneli lumeşti, că “Cine crede în Mine, chiar dacă moare, va trăi”(Ioan 11:25), că Hristos a dat deja viaţă celor din morminte.

Credinţa este poarta spre această pace, spre această putere de a ne bucura, şi a ne bucura încă odată, oricât ne-ar asalta lumea pentru a ne captura în deşertăciunile ei, oricâte răni ar încerca să ne oprească de la a ierta. În sărăcia noastră dăruim, şi fiind dispreţuţi, totuşi iubim. Ascultarea noastră de poruncile lui Hristos este cea care ne dă puterea de a lupta, de a rezista, de a birui lumea, şi apoi de a cunoaşte acea pace care depăşeşte orice înţelegere.

Imnul mişcării noastre de rezistenţă

Am găsit câteva povestiri despre credinţă care sunt asemănătoare. Aici este o poveste a lui Dick Innes, fondatorul ACTS International şi autor al unui inspirat serviciu prin email, “Întâlnirea zilnică”:

După cum ştie toată lumea, religia a fost interzisă în Rusia în anii comunismului. Comuniştii atei nu aveau nici un Dumnezeu şi au înlocuit Sărbătoarea Creştină de Paşti cu Congresele Comuniste, la care toţi membrii comunităţii erau obligaţi să participe.

Vreau să mă refer la o astfel de întâlnire, când soarele se ridica deasupra orizontului, liderul comunist a întrebat marea adunare de vreo zece mii de oameni, dacă mai are cineva ceva de adăugat. A urmat o tăcere generală. Nimeni nu mişca. Într-un final un adolescent a ieşit în faţă. Pe masură ce se apropia de podium, liderul l-a avertizat pe băiat, “Vezi că trebuie să spui numai adevărul”, înţelegând prin asta “adevărul” comunist. “Dacă nu, vei fii împuşcat”.

Ochii tuturor erau aţintiţi asupra băiatului care stătea pe podium pregătindu-se pentru a vorbi. Era flancat de soldaţi cu puştile îndreptate spre capul lui. Pentru câteva momente a rămas tăcut. Apoi, ridicându-se şi trăgând adânc aer în piept, s-a apropiat de microfon:

“Hristos a înviat!”

Povestea ne spune că zgomotul detunăturilor a sfărâmat liniştea dimineţii. Un singur sunet a acoperit pocnetul puştilor în timp ce băiatul se prăbuşea mort pe podea. Era răspunsul răsunător al celor zece mii de voci strigând:

“Adevărat a înviat!”

S-ar putea să nu fie comunismul cel căruia suntem chemaţi să-i rezistăm, dar nu faceţi confuzii: forţele ateist-materialiste sunt vii, prospere şi răspândite pe scară largă în Statele Unite ale Americii, în Canada şi peste tot în lume. Chemarea noastră este să rezistăm la tot ceea ce este împotriva lui Dumnezeu, împotriva vieţii, împotriva prezenţei omului în lume şi în ţara, care ne-ar putea reduce la simpli producători şi consumatori, Republicani şi Democraţi, liberali şi conservatori. Toate aceste false împărţiri şi separări sunt programate să menţină oamenii în competiţie unul cu celălalt, într-un stadiu de sărăcie aranjat artificial de puterile şi stăpâniile acestei lumi să-i ţină pe cei lipsiţi de ajutor sub controlul lor şi în afara Proniei lui Dumnezeu.

Câţi dintre noi vor fi prezenţi la propria versiune a ‘adunării comuniste’ în loc de serviciul religios? La câţi dintre noi vor funcţiona înstrăinarea sau depresia, nepăsarea sau antipatia faţă de Dumnezeu sau faţă de aproapele nostru, care ne vor ţine departe de unde vrea Dumnezeu să fim în dimineaţa de Paşti, anume împreună unii cu alţii şi cu El? Câţi dintre noi, înrobiţi în datorii, sfăşiaţi de relaţii distruse, mânaţi de avariţie sau paralizaţi de frică şi anxietate, vom închide ochii credinţei, şi vom permite întunericului, care nu poate învinge Lumina, să ne coplesească pe noi şi să ne înghită de vii?

Pentru fiecare credo există posibilitatea unui non credo. Pentru fiecare strigăt de: “Eu cred” există posibilitatea unui alt strigăt de: “Eu nu cred”, care cel mai adesea este “Eu nu pot crede” ori “eu nu îndrăznesc să sper” ori “eu nu voi iubi”.

Asta se întamplă deoarece credinţa este întotdeauna o opţiune – este întotdeauna un dar al lui Dumnezeu, dar trebuie să alegem să-l acceptăm. Odată acceptat, îl vom alege încă odată şi încă odată până când credinţa însăşi devine nenecesară, pentru că a fost înlocuită de certitudinea vederii lui Dumnezeu faţa la faţă.

Dar există de asemenea şi posibilitatea necredinţei datorită mărturiei sărăcite a Bisericii. Când comunitatea creştina încetează să mai fie o mişcare şi devine în schimb o instituţie, o paşte riscul de a-şi pierde vocea. Când Biserica însăşi nu este credincioasă, îşi pierde capacitatea de a atrage credincioşii.

Câţi dintre credincioşii noştri au atras alţi credincioşi? Câţi sunt măcar interesaţi de acest lucru? Asta este ceea ce trebuie să ne preocupe, pentru că singurul mandat pe care Biserica l-a primit de la fondatorul ei este “Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Spirit, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28:19,20). Venerând, chiar şi când se îndoiau, viziunea lui Hristos cel înviat, discipolii care au primit această însărcinare au fost în stare să o împlinească, deoarece ei au recunoscut adevărul că Iisus era cu ei “până la sfârşitul veacului”, (Matei 28:20b). Pe de altă parte, pentru prea mulţi dintre noi răspunsul la misiunea dată de Hristos este poate un pic mai mult decât o privire pasivă când parohia noastră ne îngroapă prietenii sau membrii familiei, în timp ce nu mişcă măcar un deget pentru a îi atrage în turma lui Hristos pe cei care încă aşteaptă un salvator. Răspunsul nostru la această viziune a lui Hristos cel înviat ar trebui să fie ceva mai mult decât un ‘poate’ răsunător.

Am spus-o înainte şi o să mă repet: ne este mai de folos să ne gândim despre Biserica ca fiind mai degrabă o mişcare decât ca o instituţie. Orice mişcare are un imn, un cântec care-i inspiră pe adepţi şi care le ţine inimile plutind în timpuri dificile. Mişcarea noastră, de asemenea, are un imn, imnul rezistenţei în faţa răului şi a morţii. Este un imn scurt, dar puternic atât cât poate fi, şi este într-adevăr, repetat de multe, multe ori, pe măsură ce vedem ceea ce a făcut Hristos pentru noi:

Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!

Cântând imnul nostru pe parcursul Sfintelor Sărbători de Paşti, să ne reînnoim credinţa şi rezistenţa în faţa răului şi a morţii. Odată cu începutul celor patruzeci de zile ale postului Sfintelor Paşti, prin căinţa, ne-am întors cu faţa către Dumnezeu; fie ca aceste patruzeci de zile de sărbătorire a Paştilor să consfinţească convertirea noastră, întoarcerea noastră spre Dumnezeu cu încredere şi o adâncă şi sinceră credinţă.

Cu adevărat Hristos a înviat, nu vom mai fi niciodată victime ale corupţiei şi sclavi ai morţii, şi acesta este adevărul. Începând cu această Sfântă zi, să primiţi acest adevăr cu convingere şi să-l păstraţi cu recunoștinţă in inimile voastre. Fie ca însuşi Dumnezeu să vegheze inimile şi minţile noastre, şi să ne ţină sufletele şi trupurile curate în Iisus Hristos, Eliberatorul nostru, Învingătorul nostru, Cel pe care întreaga lume L-a aşteptat. Să ne bucurăm. Şi iarăşi zic: bucură-te!

                                                                           Yours in our beloved Redeemer,

+john michael

a sinner, bishop

Pastoral Letter on the occasion of

Pascha 2013

Bishop John Michael Botean

Rejoice in the Lord always. I shall say it again: rejoice! Your kindness should be known to all. The Lord is near. Have no anxiety at all, but in everything, by prayer and petition, with thanksgiving, make your requests known to God. Then the peace of God that surpasses all understanding will guard your hearts and minds in Christ Jesus, (Philippians 4:4-7)

Beloved brothers and sisters in Christ,

Christ is risen! Indeed He is risen!

On this blessed Day of Days, the liturgy itself reminds us of that which leads to peace. In the verse introducing the Irmos of the Ninth Ode of the Easter Canon of Matins, repeated in place of the “It Is Truly Fitting” in the Divine Liturgy, we see depicted Gabriel’s Annunciation greeting to Mary:

The Angel cried out to the woman full of grace, ‘Hail [rejoice] Immaculate Virgin, and again I say, “Hail [rejoice]”, for your Son has risen from the tomb on the third day, and has raised up the dead. Exult, O people!

The brilliant rhetorical skill of the composer of this liturgical poem has connected the two great mysteries that are the cause of our joy: the Incarnation of Christ and his resurrection from the dead. At the same time, the repetition of the angelic greeting, “Hail,” (χαίρετε) which can also be translated “rejoice,” recalls St. Paul’s exhortation to the Christians of Philippi I have cited above. He encourages them to be kind to all, to remember that the Lord is near, to cease being anxious and instead present all our needs to God. In this way, God’s ineffable peace will descend upon us and “guard our hearts and minds in Christ Jesus.”

Anxiety seems to be the great problem of our age, both individually and collectively. Fortunes are made selling medications and providing therapies to help people overcome their fears, anxieties, phobias, and neuroses, and societies the world over grow in violence as more and more individuals and groups turn to weapons to “defend” themselves, usually against individuals or groups that are, reasonably or not, identified with some threat to self-interest and are therefore treated as scapegoats to allay society’s collective malaise.

In the Philokalia, St. Hesychios the Priest, in his work “On Watchfulness and Holiness,” presents the classic teaching of the Fathers on guarding the heart and the mind as a spiritual discipline: it is our thoughts that must be watched over in order to prevent evil from entering our minds and hearts, thus leading us to sin and separation from God. Yet in the passage from the letter to the Philippians just cited, St. Paul seems to be saying the opposite: be kind and cast your cares on the Lord, and God himself will act as the guardian of your mind and heart.

In reality, St. Hesychios and St. Paul are saying the same thing. Forgetting that the Lord is near, that God is with us, that in Christ Jesus death has been conquered and evil overthrown, is what allows the unpeace and anxiety that lead to violence to enter our minds and hearts. Remembering the nearness of God and the forgiveness that we have received through the Cross, trusting God in every circumstance of our lives, bearing the name of Jesus on our lips—these are the things that conquer anxiety and lead to peace and allow God himself to be the guardian of our hearts.

If ours is an age of anxiety, it is because it is an age in which Jesus is either not known or not believed. He may be talked about—dozens of books may be written about him and hours upon hours of television and radio programming may be devoted to him, but in practical terms, how Jesus lived and died, and what he taught about how to live and die, have negligible impact on the course of world events. Because Christians claim to believe in him, but don’t believe him or take him at his word, the living Christ has become all but invisible to the world. Because Christians continue to try to be the guardians of their own existences, instead of being the extension in time and space of the body of the Crucified One, the God who wants to protect them has become unknown to the rest of humanity, which consequently continues to look for a savior and rescuer.

“How can they believe in him of whom they have not heard?” (Romans 10:14)

People of a certain age who grew up, as I did, in Northeast Ohio will remember a pointy-eared leprechaun by the name of Barnaby. He was our generation’s “Mister Rogers,” being above all a nice guy who always reminded the children watching him, “If anybody calls, tell ‘em Barnaby said ‘hello,’ and tell them that I think you are the nicest person in the whole world.” Like Mister Rogers, Barnaby created a televised “safe space” in which to encourage children to “be good.” Unlike Mister Rogers, however, Barnaby was on commercial television, not public. This meant that, in addition to encouraging children to be good, he had to try to sell them stuff. One item that sticks out in my mind, among the things Barnaby was hawking, was a high-priced hot dog named Kahn’s. Barnaby told us that Kahn’s was “the wiener the world awaited.”

Mom never bought Kahn’s, which was a little harder to find in Canton than in Cleveland, and way more expensive than our local Sugardale hot dogs. Once, however, I actually saw Kahn’s in a grocery store and prevailed upon my mother, in the nagging, annoying way children sometimes do, to buy them because Barnaby said they were great. She did, and we ate them.

I was disappointed. I could not see what all the fuss was about. Was this what the world was really waiting for—a hot dog? That episode, along with countless toys that broke or failed to maintain my interest, eventually taught me to be a little more skeptical as an adult about what people told me, especially when what they told me promised to be the long-awaited answer to this or that world-historical problem. Whatever solution they proposed was guaranteed, sooner or later, to disappoint. I also learned in time that, despite what Barnaby may have told me, I was not the nicest person in the whole world. No matter how hard I struggled, I found that I, too, continued to disappoint—other people, God, myself.

And still the world awaits—what? Another wiener? Another cleaning product or wonder drug? Another technology? Another political ideology or economic theory? Another political leader or commercial whiz-kid billionaire?

Another messiah?

Life is full of problems of all sorts. Big problems and little problems are our minds’ continuous preoccupation. Finding solutions to them tends to consume all our time, mind, and money. Likewise, the world has never lacked scores of people making all kinds of promises about things they want us to buy, or buy into, to solve these problems. Communism was to be the salvation of the working class and the end result of the natural processes of historical development (dialectical materialism), culminating in a utopia for all. Capitalism was to raise the tide of global wealth, and this rising tide was to “lift all boats,” while the wealth created would, through the natural processes of historical development (the “invisible hand of the market”), come up with the technologies and the products to solve all our problems, culminating in a utopia for all.

To Aristotle, it was just natural for some people to be owners of other people, and for other people to need, by their nature, to be owned and cared for as one cares for a pet or a garden. It was nature’s way. To Byzantine emperors, their pious autocracy was to reflect God’s dominion and righteousness, and thus bring about happiness and the Kingdom of God on earth. To Chinese emperors, their rule was to reflect the order of the universe, and thus bring about happiness and Divine Order for high and low alike. In Europe, the feudal system guaranteed the good life to those whose blood was “nobler” than others, and to the rest, their obedient serfs, the Church guaranteed eternal life. To latter-day industrial and post-industrial titans, kingmakers and masters of the universe, nature has simply given some people the endowments needed to be “makers,” while the rest of us moral inferiors are consigned to be “takers” (see Aristotle, above).

All of these examples are meant to illustrate that “the world,” in the biblical sense, is utterly incapable of delivering on its utopian promises and, instead, tends toward the destruction of the human person, seen not as God sees him or her, as someone of infinite worth and created in God’s own image and likeness, but rather in categories of king and subject, master and slave, owner and owned, producer and consumer, maker and taker. It is the world that, regardless of its political, cultural, and economic systems, is totalizing. In other words, all human institutions tend toward totalitarianism, whether of the state, or of culture, or of enterprise. None of them is able to deliver ultimate human fulfillment or ultimate security against death.

And so, we human beings who live in a “world” which, again in the biblical sense, is under the dominion of the Evil One and completely subject to corruption, have always longed for a savior, a messiah to deliver us from subjection and convince us once and for all that our existence is not “a tale told by an idiot, full of sound and fury, signifying nothing,” (William Shakespeare, Macbeth, Act V, Scene V).

It is against this backdrop that, while he was Supreme Pontiff, Pope Benedict XVI proclaimed the “Year of Faith” that we are now observing. In his motu proprio establishing this observance, Porta Fidei (The Door of Faith), the then-Pope observed:

Having reached the end of his life, Saint Paul asks his disciple Timothy to “aim at faith” (2 Timothy 2:22) with the same constancy as when he was a boy (cf. 2 Timothy 3:15). We hear this invitation directed to each of us, that none of us grow lazy in the faith. It is the lifelong companion that makes it possible to perceive, ever anew, the marvels that God works for us. Intent on gathering the signs of the times in the present of history, faith commits every one of us to become a living sign of the presence of the Risen Lord in the world. What the world is in particular need of today is the credible witness of people enlightened in mind and heart by the word of the Lord, and capable of opening the hearts and minds of many to the desire for God and for true life, life without end.

“That the word of the Lord may speed on and triumph” (2 Thessalonians 3:1): may this Year of Faith make our relationship with Christ the Lord increasingly firm, since only in him is there the certitude for looking to the future and the guarantee of an authentic and lasting love (Porta Fidei, 15).

Pope Benedict’s document is well named, for it is indeed faith that is the doorway through which human beings enter into life in all its God-given fullness. It is when human beings are able to say, indeed to cry out, “Credo! I believe!” that they are able to rise above the corruption and death to which the world and its ruler, Satan, would consign them.

“We walk by faith, not by sight,” (2 Corinthians 5:7)

The act of faith is unlike any other in human experience. It is unlike, but in a way connected to, the act of sensing by which we perceive the world around us. It is a “seeing” of that which is invisible, yet faith still begins in the senses, by hearing the testimony of another who has heard God’s word. As St. Paul reminds us, “But how can they call on him in whom they have not believed? And how can they believe in him of whom they have not heard?” and, “Thus faith comes from what is heard, and what is heard comes through the word of Christ,” (Romans 10:14,17).

Similarly, as a human faculty, faith is unlike, but in a way connected to, the act of reasoning, by which we make sense of the world around us. It is an “understanding” of that which is beyond understanding. Just because something is beyond understanding does not make it unreasonable. Like music and art, faith is not opposed to human intellect, but rather makes use of that faculty in order to understand and experience more fully its object.

And faith, indeed, requires an object. When one cries out “I believe,” one is embarking upon a path of resistance to the world’s enslavement, but it is only a first step. For the Christian as well for others, faith needs to go somewhere beyond the stance of mere openness to truth that faith implies. It is not just an attitude or philosophic position; faith has an object; it has content. It is always “faith in” something or someone: the one God of Judaism, Christianity, and Islam, faith in the many gods of Hinduism and of other religions, faith in the Four Noble Truths of Buddhism, in the scientific method, in the “human spirit,” in democracy, and so forth.

The Christian Symbol of Faith, known among other names as the “Nicene Creed,” is a summarizing of the Christian’s faith in something. It is far more than a collection of intellectual propositions; it is an act of worship, which is why something that was originally drawn up as a document to settle a dispute has become fundamentally a liturgical text.

“I believe in one God…” Thus far, this credo is not much different from the other two great statements of faith of monotheism, the Jewish shema (“Hear, O Israel: the Lord is our God, the Lord is one,” (or “the Lord alone”), and the Islamic shahada or “witness:” “There is no god but The God”. For all three of these great religions, the second step after “I believe” is “in one God.” It is faith in: one God alone, faith in the uniqueness and singularity of God.

But of course our Christian credo goes a step further: “…and in one Lord, Jesus Christ…” Part of the content of Christian faith is that the man Jesus is also Messiah, Lord, the unique (“only-begotten”) Son of God, indeed God. This third step sets Christianity apart from all other religions, including the other monotheistic religions, because this step asserts that the One the world awaited from the beginning has indeed arrived. His parents named him Jesus. He has taken part in our reality, has taken a place in our history, has inaugurated his rule over against the dominions of this world, “and of his kingdom there shall be no end.”

It is all about this Jesus: first of all, that he is, then who he is, and perhaps most importantly what he has done for us: he rose from the dead, and with his rising, he raises up every human being. Christian faith, therefore, is not just faith in, but also faith that. It takes a fourth step, confessing that Jesus the Messiah rose from the dead, demonstrating God’s purpose and plan for us individually and for the entire human race.

“What came to be through him was life, and this life was the light of the human race,” (John 1:3-4)

The Gospel reading for the Divine Liturgy today helps us focus in on what this great feast is all about. “Life,” as it is meant in the Gospel of John, is not what we mean when we talk about survival and the things that provide for survival: food, clothing, shelter, protection from assault, etc. When we sing our great paschal anthem, “Christ is risen,” we note that Jesus “has given life,” not survival, “to those in the tombs.” Those in the tombs, to our natural eyes, are dead! It is the eyes of faith alone that allow us to see the life that is in them through Christ.

It is life, not survival, that Jesus teaches us about in the Sermon on the Mount (Matthew 5-7), especially in the passages about not worrying about what we are to eat, drink, or wear, in the passages about giving to the person who asks something from without our expecting to receive anything in return, in the passages about loving one’s enemies and forgiving those who harm us. It is life, real life, true life, life that only God can give, that enables us to live in joy and to experience the “peace that surpasses all understanding.” Nothing can substitute for it, and it can only be accessed by faith.

However, the world is not interested in giving, or forgiving, or joy, or peace. It is interested in survival, in making a buck, in comfort and convenience and “security,” and it is above all interested in making sure that you are bound to these same interests, because then the world has got you. You are its slave, mired in the very same futility to which the world itself has been given over ever since the Fall (Romans 8:20).

But you, my beloved brothers and sisters, you have been baptized into Christ. You have put on Christ (Galatians 3:27). Death has died to you, and you have died to the world, because you have been raised to life in Christ Jesus (Romans 6:3-6). You are no longer slaves, but sons and daughters of the Most High God: “As proof that you are children, God sent the spirit of his Son into our hearts, crying out, Abba, Father! So you are no longer a slave but a child, and if a child then also an heir, through God,” (Galatians 4:6-7).

Still you, child of God, have to choose to keep your eyes wide open. You also have the choice from moment to moment to close the eyes of faith. Like a frightened child, you can choose not to see the light shining in the darkness that the darkness, nevertheless, has not overcome (John 1:5). The coziness of slavery can sometimes seem more attractive than the call to freedom, and comfort is much more appealing to our senses than the Cross. We may be tempted to think Aristotle was right; true freedom is hard, too hard for some of us who are just meant to be slaves.

But what this is is merely sin, the sin that so clings to us (Hebrews 12:1) and keeps us from advancing toward life as our goal. God, however, knows exactly what to do with sin: he forgives it, he conquers it and in the blood of Jesus he washes it away. We would do well to recall these words of encouragement from our new Holy Father, Pope Francis:

It is not easy to entrust oneself to God’s mercy, because it is an abyss beyond our comprehension. But we must! “Oh, Father, if you knew my life, you would not say that to me!” “Why, what have you done?” “Oh, I am a great sinner!” “All the better! Go to Jesus: he likes you to tell him these things!” He forgets, he has a very special capacity for forgetting. He forgets, he kisses you, he embraces you and he simply says to you: “Neither do I condemn you; go, and sin no more” (John 8:11). That is the only advice he gives you. After a month, if we are in the same situation…Let us go back to the Lord. The Lord never tires of forgiving: never! It is we who tire of asking his forgiveness. Let us ask for the grace not to tire of asking forgiveness, because he never tires of forgiving (Pope Francis, Homily at the Parish of St. Anna in the Vatican, March 17, 2013).

“I am the resurrection and the life; whoever believes in me, even if he dies, will live, and everyone who lives and believes in me will never die. Do you believe this?” (John 11:25)

When Jesus went to the tomb of Lazarus, Martha remonstrated with him, “Lord, if you had been here, my brother would not have died,” (John 11:21). She was looking for a cure, for Lazarus’ survival, as was her sister Mary. They were disappointed: Jesus had not come in time, Lazarus had died, and he was already lying several days in the tomb. But this time Jesus had something different in mind than healing. Turning to Martha, he not only calls himself “the resurrection and the life” (Martha, you may recall, already believed in the resurrection on the last day—v. 24), he asks if she believes what he telling her. Martha’s answer is revealing: “Yes, Lord. I have come to believe that you are the Messiah, the Son of God, the one who is coming into the world,” (John 11:27).

“I have come to believe!” This credo uttered by Martha was what unleashed the power of resurrection for her brother Lazarus. The Greek original text, and the English translation given here, imply that she did not arrive at faith in Jesus in that very moment, but that she had been thinking about these things and had come to a decision about who Jesus was. Note that she did not say that she had come to believe he was the resurrection and the life, but that he was the Messiah, the Anointed One of God “who is coming into the world,” the One awaited from the very foundation of human history. All that she had hoped for, indeed, all that all of humanity was hoping for, found its fulfillment in Jesus Christ, who is the resurrection and the life. In other words, Jesus did not come just to bring life; he is life itself.

Martha models for all Christians the fifth step of faith: beyond the historic fact of Jesus’ rising from the dead, he is resurrection and life itself for those who believe and thus “will never die,” (John 11:26). After the first step: to cry “I believe,” and the second step: “in one God,” and after the third step: “and in one Lord, Jesus Christ,” and the fourth step: “On the third day, he rose again from the dead,” we arrive at the fifth step: like Martha, our personal meeting with Jesus himself, the resurrection and the life, the One the world awaited to rescue it from itself and its twin Masters, evil and death.

With what joy, then, do we encounter the Lord! We have indeed encountered him; we have met him and have clothed ourselves with him, died with him and risen with him in Baptism, and with his Holy Spirit in Chrismation we have been given a down payment, a pledge of our future life that has no bounds. With what happiness do we receive him in the Holy Eucharist! With what consolation do we accept his divine forgiveness in the mystery of Confession! How happy to have our human love crowned with the love that Christ himself has for his spouse, the Church, in the sacrament of marriage! What comfort to be fed and nourished by the Word of God and guided toward the fulfillment of our destiny through the mystery of Holy Orders! What peace to have our souls massaged and our bodies healed through the mystery of mercy in Holy Anointing! What a grace it is to know, even as we are being laid to rest at the end of our earthly toil, that “whoever believes in me, even if he dies, will live,” (John 11:25), that Christ has already given life to those in the tombs.

It is faith that is the gateway to this peace, this ability to rejoice, and rejoice again, no matter what the world may throw at us in order to ensnare us in its vanities, no matter what wounds try to keep us from forgiving. In our poverty, we give, and in being despised, still we love. Our divine obedience to Christ’s commandments is what gives us the strength to keep on fighting, keep on resisting, keep on overcoming the world, and finally to know that peace which surpasses all understanding.

The Anthem of our Resistance Movement

I have run into several stories about faith that are fairly similar. Here is one by Dick Innes, founder of ACTS International and author of an inspirational email service, “Daily Encounter:”

As everybody knows, religion in Russia was forbidden during the years of Communism. To atheistic Communists there was no God and they replaced Christian Easter Sunrise Services with Sunrise Communist Rallies, to which all people of the community were requested to attend.

I read about one such meeting where, as the sunrise rally was drawing to a close, the Communist leader asked the large gathering of some ten thousand people if there was anything anybody wanted to say. A long silence followed. Nobody moved. Finally a teenage boy came forward. As he approached the podium, the leader warned the boy saying, “You must tell only the truth,” meaning Communist “truth.” “If you don’t, you will be shot.”

All eyes were fixed on this lad as he stood at the podium about to speak. He was flanked by soldiers, rifles pointed at his head. For several brief moments he remained silent. Then standing tall and taking a deep breath, he called into the microphone:

“Christ is risen!”

As the story goes, the exploding rifles shattered the silence of the early morning. Only one sound drowned out the crack of the rifles as the teenage boy collapsed to the floor in death. It was the resounding response of ten thousand voices shouting:

“Indeed he is risen!”

It may not be communism we are called to resist, but make no mistake: the forces of atheistic materialism are alive and well and working mightily in the United States of America, in Canada, and all around the globe. Our call is to resist all that is anti-God, anti-life, and anti-human in a world—and in a nation—that would reduce us to producers and consumers, makers and takers, Republicans and Democrats, liberals and conservatives. All of these false divisions and dichotomies are engineered to keep people competing with one another in an artificially contrived state of scarcity designed by the principalities and powers of this world to keep the powerless under their control and out of God’s hands.

How many of us will be at our own version of a “sunrise rally” instead of “sunrise services?” For how many of us will work or play, alienation or depression, heedlessness or antipathy toward God or neighbor succeed in keeping from being where God wants us to be on Easter morning, namely, together with one another and with him? How many of us, enslaved in debt, dismembered by broken relationships, driven by greed, or paralyzed by fear and anxiety, will close the eyes of our faith and allow the darkness, which cannot overcome the Light, overcome us and swallow us alive?

For every credo there is the possibility of a non credo. For every cry of “I believe” there is the possibility of another cry of “I do not believe,” which, often as not, is really “I cannot believe” or “I dare not hope,” or “I will not love.” This is so because faith is always a choice—it is always a gift from God as well, but we must choose to accept it. Having accepted it, we must choose it again and again until faith itself becomes unnecessary, because it has been replaced by the certainty of seeing God face to face.

But the possibility of non-faith also exists because of the impoverished witness of the Church. When the Christian community ceases to be a movement and instead becomes an institution, it runs the risk of losing its voice. When the Church itself is not faithful, it loses the capacity to attract believers.

How many of our parishes are attracting new believers? How many are even interested in doing so? This ought to concern us deeply, because the one and only mandate the Church has received from its Founder is to “Go, therefore, and make disciples of all nations, baptizing them in the name of the Father, and of the Son, and of the holy Spirit, teaching them to observe all that I have commanded you,” (Matthew 28:19-20a). Worshiping, even while doubting, their vision of the risen Christ, the disciples who received this commission were able nonetheless to carry it out, because they recognized the truth that Jesus was with them “until the end of the age,” (Matthew 28:20b). For too many of us, however, our response to Christ’s mandate may be little more than watching idly as our parish buries our friends and family members, while never lifting a finger to draw into Christ’s fold those who are still awaiting a savior. Our response to the vision of the risen Christ may be little more than a resounding “maybe.”

I have said before and will repeat: it is useful for us to think of the Church more as a movement than as an institution. Every movement has an anthem, a song to sing to inspire its followers and keep their hearts afloat in difficult times. Our movement, too, has an anthem, the anthem of our resistance to evil and death. It is an anthem so short, but so powerful, that it can be, and indeed is, repeated many, many times as we observe what Christ has done for us:

Christ is risen from the dead, trampling down death by death,

And bestowing life to those who are in the tombs!

As we sing our anthem again and again this Easter season, let us be renewed in faith and in resistance to evil and death. As the forty days of Lent have begun, through repentance, our return to God, so may the forty days of Pascha complete our conversion, our turning to God in trust, in confidence, and in deep, sincere belief.

Indeed, Christ is risen, we shall nevermore be victims of corruption or slaves of death, and this is the truth. Beginning today, may you receive this truth with conviction and hold it gratefully in your heart. May God himself guard our hearts and minds and preserve our souls and bodies in Christ Jesus, our Liberator, our Conqueror, the One the world awaited. So let us rejoice. Again I say rejoice!

Yours in our beloved Redeemer,

+john michael

a sinner, bishop